Este căzut pe vârful
muntelui. Faţa îi este uscată, limba ieşită din gură are tranşee în adâncimea
împietrită, din ceea ce era numit cândva pământ. Corzile vocale îi atârnă ca
nişte liane uscate in junglă, dar nu e stins, inspiră, raţionează
cantitatea de aer cu vocala cea mai pură.
Umbra din spatele
copacilor îi cutreieră câmpiile.
- Trezește-te şi vei primi un lac!
Faţa lui e plină de fotoni
imaculati, supraexpusi în forul care începe să-şi piardă forma.-
- Hei!
Din ochii încremeniţi îi ies
la suprafată dramele, nevrozele şi psihozele, cochete şi parfumate. Gândurile lor
au ajuns deja şi savurează ceaiuri de pământoase. Par să resimtă un stil de
viaţă distins.
- Hei, trezeşte-te, o să
dormi mai târziu pe lauri. Suntem aproape.
Aerul se mișcă deodată pe o traiectorie concentrată dincolo de orizont, împreună cu lumina
după-amiezei, lăsând prezentul în beznă.
În pofunzimea timpului îl
vedem cum trece prin faţa noastră plutind, privindu-ne ca prin vis, siluetele
noastre nefiind mai înalte decât pupilele Lui.
Glasul lui e format in Univers.
- CE VREȚI?
- Ce ne-a făcut? Am împietrit. Trebuie sa urcăm. Trebuie sa fim noi!
- Trebuie să fi tu! Du-te!
Ceştile de ceai se sparg în neant şi figura răpusă este mai puternică decât nicicând. A fost aici tot timpul.
Universul îşi dezvăluie
culoarea albastră pură, unde intelecturile îşi depun economiile prin sferele
divine.
Lumina curioasă transformă
absolutul în alb.
- Vreau să ştiu Adevărul!
//e tot ce stim despre ei.îşi spuneau Oameni//
Geneza
[1.619].
